A doua zi de Crăciun ne găsește, pe toți, sătui, liniștiți și înconjurați de cadouri noi. Noaptea trecută vorbeam despre asta cu soția mea, în timp ce ne întorceam spre casă. Veneam de la o seară de sărbătoare binecuvântată, petrecută în familie. O masă bogată, cu fel și fel de bucate, cu râsete, cu timp dăruit unii altora. Binecuvântate să fie mama, surorile și soția mea pentru tot ce au pregătit.

    Se apropia dimineața, era undeva pe la ora două. Aveam impresia că drumul ar trebui să fie gol, că la ora aceea ar trebui să fim doar noi și liniștea. Și totuși, era surprinzător de aglomerat. Mașini ne depășeau, iar în fața noastră se mai târau încă două. Când am ajuns aproape de casă, din sens opus venea un taxi. S-a oprit, iar din el au coborât doi tineri. Abia se mai țineau pe picioare.

    Era exact subiectul pe care îl aveam venind acasă. De ce mai sunt oameni pe drum, în afară de noi? Cine mai sărbătorește Crăciunul, la ora aceea, altundeva decât acasă, lângă familie?

    Și atunci mi-a căzut fisa. Sunt acei oameni care nu au o familie sau nu rezonează cu familia lor așa cum o facem noi. Sunt cei care caută distracția și fericirea în barurile și discotecile lumii acesteia. Sunt cei care ignoră prezența Dumnezeului care, pentru noi, Și-a dat viața. Pentru ei, nu este un moment de aducere-aminte. Este doar o zi liberă de la muncă, un pretext pentru a-și potoli setea. Pentru ei, Pruncul Isus a rămas o poveste din copilărie, o scuză pentru o sărbătoare devenită financiară, menită să îmbogățească pe alții.

sursa: Masa noastra de Craciun

    Și totuși, gândul meu se întoarce astăzi la dimineața de ieri. La clipa în care fetele mele s-au trezit și au alergat în sufragerie. Pe canapea le așteptau cadourile. Au venit și ne-au trezit, cu ochii mari și vocea tremurând de emoție: „Tati, avem voie să le deschidem?” „Mami, haideți cu noi, treziți-vă!” . Ele știu că Moș Crăciun nu există, dar bucuria lor rămâne aceeași. Darurile, surpriza, momentul. Chiar dacă jucăriile lor par fără sfârșit, caută din nou acea clipă de fericire. Iar eu, în acele clipe, îmi amintesc din nou.

    Îmi amintesc de cei care caută fericirea în lucruri. Ca niște copii mari, în niște „jucării” frumos despachetate, privite câteva zile, atât timp cât încă sunt „noi”. Dar veșnicia, darul primit acum două mii de ani, l-am privit noi cu adevărat? Am fost atenți la ce s-a întâmplat în Betleem? Jertfa și sângele dăruit le primim cu desăvârșirea cu care El ni le-a oferit?

Sau le lăsăm, și pe acestea, să devină doar încă un ambalaj rupt, uitat într-un colț al sufletului?

Sărbători fericite, prieten drag!

    Acum câțiva ani aveam o practică bună. Obișnuiam să îmi scriu gândurile și reflectam asupra lor câteva zile sau săptămâni mai târziu. Poate în momentul inspirației mele, eram supărat și aveam o anumită părere despre situația respectivă, dar, după ce reflectam din nou, aș fi avut o altă părere despre problemă.

    Recent, am decis să încep din nou să citesc mai multe cărți, pentru a încerca să-mi lărgesc modul de a gândi și de a vedea lucrurile. Prima mea carte din acest an este The Magic of Thinking BIG. Am ajuns la capitolul 3 și trebuie să spun că sunt foarte impresionat de carte. Unii oameni vor spune că este doar noroc sau probabilitate ca această carte să se refere la situația mea, dar care ar fi probabilitatea ca eu să aleg această carte din mii de cărți pe care să încep să le citesc? Am fost plăcut surprins când am văzut că este totuși o carte cu conținut creștin.

    Zilele trecute am reflectat la alegerile mele profesionale și la dezvoltarea mea ca membru al bisericii mele. Aceste două lucruri mă definesc ca persoană, ca tată și ca soț.

    De exemplu, în urma cu câteva luni am avut o discuție destul de interesantă cu șeful meu. El mi-a sugerat o promovare oarecare, iar prima mea reacție a fost „nu, nu sunt pregătit și nu sunt potrivit”. Evident, în acel moment nu am înțeles ce mi se cerea. Mai târziu, în aceeași zi, mi-am citit cartea și m-am confruntat cu aceeași situație în care mi s-a explicat că nu mi se cerea să fac lucruri pentru care nu eram pregătită, ci lucruri pe care eram deja capabil să le fac. Așa că am fost gata să accept oferta și să merg mai departe, iar din asta am învățat să gândesc întotdeauna mai întâi și apoi să reacționez. A trecut o vreme până când a trebuit să ajung în poziția respectivă și nici când am ajuns, nu a fost cu responsabilități depline. Încă și astăzi învăț ce înseamnă cu adevărat poziția aceasta și am susținerea și ajutorul șefului meu.

    Din aceasta am învățat că Dumnezeu îți oferă momentul și înțelepciunea ca să pășești înainte cu încredere în El. Nu te grăbi, notează-ți ce trebuie să faci, fă o pauză și asigură-te că este ceea ce vrea Dumnezeu de la tine și fii consecvent în decizia ta. Cere binecuvântarea Lui ca să nu privești înapoi cu regrete.

 Meditând, mă întorc în copilărie. Îmi amintesc că tatăl meu spunea mereu „Lasă-mă să te învăț...” și uneori vorbea despre un lucru și alteori despre altul. În mintea mea visătoare, același scenariu s-a repetat. Nu aveam de gând să lucrez pe șantier sau să depun niciun efort fizic. Poate că în rare ocazii l-am ajutat doar de dragul de a nu-i spune nu, dar mereu am spus același lucru: „Voi fi un mare arhitect, îmi voi deschide biroul și-ți voi da de lucru. Nu ai să mă vezi pe șantier”.

Astăzi se împlinesc două luni de când mi-am  reușit examenul și mi-am luat diploma de electrician în mecatronică. Și a trecut o lună de când lucrez pe șantier ca instalator electrician. Acum acel băiat visător se uită înapoi și îi spune tatălui său „dacă aș fi învățat atunci și te-aș fi ascultat, mi-ar fi fost mai bine acum”. Tatăl meu râde și îmi spune cu zâmbetul pe buze că niciodată nu este prea târziu.

Ceea ce vreau să spun este că nu știi niciodată unde te va duce drumul  vieții tale. Când ești tânăr, visezi cu inima și mintea ta este inundată și plină de reclame fanteziste și ideologii supranaturale. Dar asta nu înseamnă că este calea de urmat.

Mi-am ales profesia respectivă acum 2 ani într-un moment de criză, când am fost șomer multă vreme. Într-o furtună și deznădejde, Dumnezeu mi-a dat înțelepciune și mi-a arătat calea.

Vrei să știi care este drumul tău și unde trebuie să mergi fără să privești trecutul cu regrete? Privește drept spre cer, fii sincer cu tine și roagă-l pe Dumnezeul Viu să te călăuzească. Atunci am spus că pot și voi reuși, eram tânăr și puteam cuceri lumea. Și astăzi o cuceresc, dar nu mai sunt singur. Astăzi aleg să închid ochii și să-mi ridic fața spre cer. Aleg să fiu ghidat și prin harul Lui, merg înainte.

    Astăzi am asistat la o discuție pe care soția mea a avut-o cu fiica noastră cea mare. A fost unul dintre acele momente în care îți pui la îndoială capacitatea de părinte. Nu am avut multe momente ca acesta, dar după cum arată, voi avea mai multe dintre ele pe drumul meu. Nu-mi amintesc cuvânt cu cuvânt cum a început discuția, dar a avut ceva de-a face cu costumația de Halloween. Răspunsul soției mele a fost unul pe care l-am aprobat. Ea a spus că „Isus nu ar vrea să ne îmbrăcăm și să sărbătorim Halloween-ul...” în timp ce a adăugat câteva detalii despre ce înseamnă Halloween-ul, fiica noastră avea deja răspunsul ei pregătit și a spus „Dar mami, Valentina de la grădiniță se va îmbrăca și vreau si eu..."

    Nu m-am gândit niciodată la asta când eram copil, dar acum parcă m-a lovit în cap, singura dată când îmi doream cu adevărat să merg la școală de Halloween și aveam totul planificat, chiar mi-am rupt piciorul. Mi-a trecut prin minte să am un baston și să fiu bătrân, ceva ca un bătrân Charlie Chaplin. Nu am ajuns niciodată la acel eveniment. Astăzi mă gândesc înapoi și mă trezesc confruntat cu asta, pentru că copiii mei vor să aibă aceeași experiență pe care mi-am dorit-o și eu. 

    Dar, în schimb, soția mea i-a explicat ce i-ar plăcea lui Isus și ce ar face El. Trebuie să recunosc că copilul meu este cel care va alerga la grădiniță și va explica totul profesorului ei ca atare, m-am cam speriat. În zilele noastre, pentru astfel de lucruri, copiii sunt luați din propria familie. Dar m-am gândit din nou și mi-am spus, atâta timp cât îmi învăț copiii Calea, Calea Lui, atunci nu trebuie să-mi fac griji pentru nimic. Ca atare, sper doar să-mi învăț copiii ce iubește Isus, ce ii place și ce ne rezervă El.

    Cred că nu va dura mult și va trebui să-i cumpăr copilului meu una dintre acele brățări "Ce ar face Iisus?" (WWJD). Doar pentru ca de fiecare dată să se poată întreba ce ar face El de fapt. Ceva ce fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe.

Mulți cred că a trăi într-un cuplu sau a fi într-o căsătorie este întotdeauna roz.

Dar aceasta este realitatea reală.

A trăi cu persoana iubită nu este ceea ce toată lumea crede că este sau ce este văzut în filme. Nu te trezești dimineața devreme pentru a lua micul dejun împreună în pat. Nu este ca și cum ne îmbrățișăm împreună în pat până dormim liniștiți în fiecare noapte. Nu este vorba despre a avea o casă curată și o masă perfectă proaspătă făcută în fiecare zi.

A trăi cu persoana iubită înseamnă a te certa pentru lucruri simple, cum ar fi cine a uitat să scoată gunoiul sau cine prepară micul dejun, cine schimbă următorul scutec sau căruia îi vine rândul să se joace cu copiii. Este să adormi pentru că ziua a fost grea și ești epuizat. Este o ceartă pe probleme financiare sau pentru că cuiva nu-i ajung cearșafurile când doarme și tu te trezești în frig. Trece ziua certându-te și sărind degeaba doar din cauza oboselii etc.

Dar, în ciuda tuturor, în fiecare zi speri să vezi acea persoană cu nerăbdare sau să mergi acasă în fiecare zi să o găsești pe acea persoană pe care o cunoști, care te iubește și are grijă de tine. Râzi în momentul în care a făcut din greșeală ceva amuzant. Pregătim cina împreună în timp ce avem o discuție și este mai ușor de purtat pentru că am avut o zi grea amândoi.

Este vorba despre a trăi o criză emoțională și a avea pe cineva care stă lângă tine și te îmbrățișează și îți spune că totul va fi bine și tu crezi asta. Este să iubești aceeași persoană chiar și atunci când te înnebunește și te scoate din sărite. Este să te îndrăgostești de aceeași persoană în fiecare zi din nou.

A trăi cu persoana iubită înseamnă o ceartă constantă, fără sens, din cauza prostiei. Dar înseamnă și o iubire pe care mulți oameni și-ar fi petrecut viața căutând-o. De multe ori din cauza problemelor care au încercat să te smulgă de la acea persoană, ai vrut să pleci, dar acea iubire a fost mai puternică. Nu este perfect și este foarte greu să menții totul echilibrat în fiecare zi, dar este minunat și cel mai bine poți experimenta, pentru că dacă ar fi ușor, ce păcat dacă ar fi ușor pentru că atunci nu ar merita.

Fără ca totul să fie roz, rămânem împreună.

     Un nou sezon în cadrul Podcast-ului nostru a început astăzi. Cu această ocazie doresc să mulțumesc tuturor participanților din primul sezon. De asemenea doresc să mulțumesc și audienței care ne susține. 

În acest episod Alex ne-a mărturisit experiența lui personală cu Dumnezeu. Dacă îl cauți pe Dumnezeu și te întrebi ce am făcut eu pentru Tine sau cum te pot eu mărturisi, atunci te invit să asculți acest Podcast până la capăt. Îți doresc o audiență plăcuta!

Întrebările adresate în acest episod sunt

1. Ești creștin practicant și faci parte dintr-o familie de creștini practicanți? 

2. Când te-ai întâlnit pentru prima dată cu Dumnezeu?
Care a fost prima ta experiență cu El? 

3. Ai avut un accident cu mașina acum doi ani.
Vorbește-ne despre acest eveniment și ce anume s-a întâmplat. 

4. În acea clipă ai mers cu gândul la moarte?
Ți-a trecut filmul vieții prin fața ochilor?

5. Ai apucat să te rogi sau sa te întorci cu fața către Dumnezeu în acele secunde?

6. Cum ți-a schimbat viața acest eveniment?

7. Care este diferența, acum, după doi ani?

https://youtu.be/3sOdFcM5Vvk

  În ciuda faptului că am început să chelesc acum cinci ani, astăzi a fost prima dată când am simțit cu adevărat că îmbătrânesc. Niciodată nu mi-am imaginat că ajunge o zi ca și asta. Totdeauna m-am văzut asemenea unui copil chiar dacă timpul a trecut și am sărbătorit un majorat sau am ajuns să răspund cu douăzeci plus, când eram întrebat câți ani am. 

  Astăzi am douăzeci și nouă de ani, sau cel puțin împlinesc în câteva luni, dar pentru prima dată m-am gândit și mi-am zis "Sunt bătrân!". Am fost uimit să văd că un asemenea gând străbate mintea mea. Nu am gândit așa atunci când m-am căsătorit, sau când s-a născut Agnes sau Olivia, nici chiar atunci când m-am uitat pe calendar și am văzut că în doar patru luni urmează să fie ziua mea de naștere. Dar azi dimineață, atunci când m-am trezit și m-am ridicat din pat ceva parcă mi-a zis "ești bătrân". 

  Nu, nu a fost Alice și nici una din fetele mele. Era timpul care trecuse pe lângă mine și eu am fost parcă amorțit în tot acest timp. Nu am realizat până acum și nu am stat cu adevarat să mă gândesc la vârsta mea. Pentru mine parcă era doar un număr cu care răspundeam la curiozitatea altora, dar care pe mine nu ma caracteriza. Ei bine, astăzi totul s-a schimbat. 

  De ce astăzi?

  Pentru că astăzi am mers și mi-am înscris fata la grădiniță. Îmi amintesc că urmăream pe instagram o mama care povestea despre cum fetița ei mergea la grădiniță și detalia diferitele experiențe pe care fetița ei le avea în tot acel timp și îmi ziceam că aștept cu nerăbdare acea zi. De asemenea îmi amintesc că temerea ei era ca nu cumva fetița ei să nu se acomodeze cu noul mediu înconjurător și din cauza acestuia să fie mai târziu introvertita.  Și eu astăzi cu gândul la același lucru am mers să o înscriu pe Agnes la grădiniță. Nu pentru că mă cuprinde frica, dar pentru că am fost un om care a crescut între străini și mai mult sau mai puțin știe ce înseamnă cu adevarat sa fi marginalizat doar pentru că nu îi înțelegi sau nu te înțeleg ei pe tine. 

  De ce să te simți așa?

  Pentru că abia acum am realizat cât de mult a trecut timpul. Pentru mine parcă a fost ieri când stăteam cu mama în stația de autobuz pe Patision (stradă în orașul Atena/Grecia) și așteptam să mergem la școală. Sau parcă alaltăieri mergeam la grădiniță aproape de Școala Gimnazială Nr.4, unde și am avut prima mea experiență cu școala. Iar astăzi mi-am înscris eu fata la grădiniță și am simțit acel fior a timpului rece care a trecut pe lângă mine.  
  În momente ca și acestea parcă mă uit în jurul meu și merg pe acel drum numit "Depanarea amintirilor nr.3". Atunci realizez cât de mult a trecut timpul și cum eu parcă am rămas în același loc. Astfel de momente îți dau trezire la realitate și te fac să te maturizezi. 

  Doar eu?

  Sunt eu singurul care s-a simțit așa? Voi când ați ajuns față în față cu înscrierea copiilor voștri la grădiniță cu care sentiment v-ați confruntat? Doar eu m-am "trezit" la realitatea faptului că sunt "bătrân"? Care a fost experiența voastră într-un moment ca și acesta și ce sugestie aveți pentru un tată tânăr care este cu stresul mereu aproape și acum se îngrijorează pentru prințesa lui care trebuie să fie pentru câteva ore independenta?