A fost interesant pentru noi ca și părinți sa privim bucuria ei pentru un lucru așa de simplu. Noi adulți îngreunați de stres și cu gândul la ziua de mâine nu avem timpul nici măcar pentru o bucurie asa de simplă. Acum că stau și ma gândesc de fiecare dată când a răs și eu am stat și m-am mirat că ea râdea așa cu poftă îmi dau seama că pentru ea a fost mereu un motiv. Pentru mine atunci inexistent dar acum mai mult ca real. Prin ochii ei am început să văd altfel lumea. Am început să o văd pentru ceea ce este și nu ceea ce aș vrea sau îmi imaginez eu să fie. 

  Se bucură de un avion care zboară pe cer, o pasăre care ciripește, iarba care crește pe pereți sau chiar și oamenii nepoliticoși. nervoși și stresați care așteaptă la rând pentru a fi primiți la Doctor. 

De la domnul medic plecasem spre casă când Agnes s-a bucurat așa mult de aceea verdeață. Chiar și acolo în timp ce așteptam la rând ea avea în plan să înveselească pe tot supăratul care aștepta la rând. Pe care îl vedeam mai trist îi întindea o mână și îi gesticula că ar vrea sa îl ia în brațe. Culmea este că pentru cinci minute câte am fost la rând a reușit să pună zâmbetul pe fața tuturor cu care a avut contact. Chiar și doamnei care a ieșit din cabinet tot supărată "Auzi domnișoară dar la mine mai vine cineva sau aștept aici degeaba?", "..domnișoară mai aștept mult, domnișoară?",  Agnes îi zâmbește în timp ce asistentă răspunde la telefon și doamna se liniștește. Asistenta zice doamnei să aștepte ca domnul doctor vine și băbuța trântește ușa. 

  Culmea este că pentru o secundă a zâmbit, dar s-a întors la ale ei probleme. 

  Noi oare de câte ori nu facem același lucru? De câte ori în viață uităm să zâmbim, să ne bucurăm de moment, să trăim? Mi-ar place ca atunci când îmi termin alergarea să o fac fără niciun regret. Să știu că m-am bucurat de fiecare moment din viața mea și am răs colorat și plin de viață până la capăt.