La final de an, fără să-mi fi propus asta dinainte, am simțit tot mai clar nevoia de a face mai mult. Nu vin cu rezoluții de început de an și nici cu decizii solemne despre ce va urma. Nu cred în planuri întinse pe termen lung sau în obiective rigid stabilite. Cred, însă, în munca făcută conștient astăzi, ca temelie pentru un mâine mai bun. Cred în a face tot ce ține de mine acum, fără a amâna pentru „mai târziu”.

    Decizia aceasta s-a conturat undeva prin decembrie. Eram la o repetiție a corului mixt, după multe alte repetiții obositoare. Stăteam pe bancă și, dintr-odată, am fost parcă fulgerat de un gând. În acel moment am hotărât, aproape fără cuvinte, să mă dedic mai mult unor copii dragi.

    De fiecare dată când îi văd, inima mi se înveselește. Le ascult vocile firave rostind idei, visuri mari și planuri îndrăznețe. Îi observ când se supără, când se simt neîndreptățiți. Le aud oftatul atunci când spun: „nu mai pot”, „nu vreau” sau „sunt obosit”. Sunt copii autentici, sensibili și sinceri.

    Parcă ar fi fetele mele: Agnes, Olivia și Melissa. Le privesc cu o grijă care mă surprinde uneori chiar și pe mine. Iar Agnes este chiar la cor. O văd de fiecare dată cât se străduiește, câtă seriozitate și dorință pune în fiecare repetiție. Ea este, de fapt, unul dintre motivele pentru care m-am întors la corul de copii după o pauză de câteva luni. Pentru că ea a decis că, dacă eu nu mă întorc, nici ea nu va mai depune efortul singură. A fost felul ei de a spune că prezența contează. Că a fi acolo, alături de cineva, face diferența. Și poate că atunci am înțeles cel mai bine cât de mult înseamnă pentru un copil să știe că nu este singur.

    A doua zi am mers la repetiția corului de copii cu o hotărâre clară în mine: urma să schimb ceva. Aveam să schimb felul în care îi abordez și modul în care interacționez cu ei. De ceva vreme încercam să le învăț numele tuturor, pentru că am înțeles cât de important este acest lucru pentru a crea o legătură reală. Nu îmi este ușor. Memoria mea nu excelează, mai ales atunci când nu interacționez des cu cineva.

    Tot atunci am mai făcut un mic pas înainte. Am aflat că fata căreia îi făcusem eu cadoul secret iubește muzica și cântatul. Am reușit să-i ofer cadoul perfect: culoarea ei preferată, ciocolată caldă și o cană cu note muzicale. Detalii mici, dar care contează enorm pentru ei. Atunci am înțeles cât de important este să fiu atent la detalii.

    E felul meu de a-i readuce, cu zâmbetul pe buze, înapoi la repetiție.

    Și apoi sunt fetele de la alto: Sara, Larisa, Hanna, Aby și Lois. Le-am dat o temă de sărbători, să-mi scrie câteva rânduri despre vacanța lor. Pentru că și eu vreau să le scriu lor. Nu păreau să fie tare încăntate de cerința mea, chiar am aflat zilele trecute că au avut de învațat pentru teze și nici două cu două cuvinte nu au legat pe foaie.

    Și, totuși, spre final, nu pot să nu-mi amintesc de bucuria celor mai puternice voci din cor. Sunt doar trei-patru tenori, dar dacă le dai voie să cânte din toată inima, ar putea acoperi patruzeci de coriști fără nicio problemă. Îmi amintesc și acum de David și Samuel, de bucuria lor de fiecare dată când se văd la cor, de fericirea cu care intervin cu tenorul în timpul unei cântări. Așa eram și eu odată.

    Cu ocazia aceasta am început să scriu. Dar, mai ales, am început să fac. Am luat decizia să mă apropiu mai mult de ei. Să îi învăț ce înseamnă cu adevărat să cânți, nu după tehnici, nu după teorie, ci cu inima. Să se implice, să lege prietenii, să construiască relații sănătoase. Să cânte unui Dumnezeu care îi iubește așa cum sunt, copii.

 Vreau să le ofer ceea ce eu am primit când aveam vârsta lor. Dragoste. Răbdare. Dedicare. Pentru că, uneori, a face mai mult nu înseamnă lucruri mari. Ci să fii prezent. Acum.