Background
  Viata, cuvantul complicat pe care nici filosofii greci nu au reusit sa il inteleaga. Multa lume a incercat sa imite viata si sa ii dea un nume. Altii i-au zis drama si alti romance. Viata nu este o telenovela ieftina scrisa de un scriitor cu inima franta. Nu este un film de actiune in care rambo trage cu o singura arma 3000 de gloante impotriva inamicului. Si nu este nici o emisiune trista in care toata lumea are ceva de criticat sau de expus publicului. 
   Viata mea nu este telenovela nimanui. Am drama mea personala, romance-ul meu si partea mea de actiune. Nu este o carte scrisa si aruncata pe un raft plin de praf  , de un scriitor satul de neliniste si razboi launtric. Poate ca in viata mea nu exista acele lacrimi dupa o inima franta, sau acele momente de "iubire" fara granita. Dar viata mea, asa cum este ea, este una plina de satisfacere si multumire. Nu astept 40 de minute in fata unui ecran ca sa vad ce se intampla in cel mai nou episod, ca apoi sa astept inca o zi pentru inca o portiune de 40 de minute. Viata mea este traita minut cu minut.
   Telenovela, drama, romance, actiune.. scriitorul cartii mele este Dumnezeu si El scrie in dreptul meu tot ce am nevoie. Inceputul cartii mele zice "iertare prin Golgota.." si se termina cu "mantuire prin credinta.." In mijlocul ei gasesc adevaratul sens al vietii. Rasfoind paginile ei realizez ca nu totul este lapte si miere, mai trebuie calcat pe cate un spin. Si cand iti este sete, mai vine si cate o ploaie torentiala peste tine.
   Nu stiu cum vrei tu sa iti definesti viata. Dar eu a mea vreau sa o prin de copertiile ei de piele si sa las pe El sa scrie fiecare pagina. Vreau ca titlul ei sa fie "IERTARE" si sfarsitul ei sa fie "MANTUIT". Cuprinsul ei sa fie lupta, sacrificare, fapte bune, credinta si dragoste. Nu vreau sa fie un rezumat obositor facut din obligatie. Nu vreau o telenovela plina de drama in care fiecare fuge ca sa isi atinga scopul personal si pofta inimii sale. Putin romance nu strica, dar totuci ce este excesiv deja strica. Si cine doreste actiunea lui Rambo (?) atunci cand poti pur si simplu sa ai parte de actiune in furtuna, in incercare si biruinta in mijlocul durerilor. 
  Nu stiu ce inseamna pentru tine a trai. Dar pentru mine este simplu, EL. 




     Am ajuns in zilele in care caut din nou inocenta aceea care o aveam cand eram copil.
Vreau sa iubesc din nou neconditionat. Sa ma bucur de acele lucruri mici pe care le aveam in inima ca si copil. Sa pot sa fug in aer liber si sa pic in genunchi. Sa imi rup pantalonii si sa imi zdrobesc genunchii, dar sa nu imi pese. Sa stiu ca sunt in fata casei si strig "Bunica, putem merge la Filimon?".
Vreau sa urc din nou pe acea bicicleta cumparata de tata si sa imi dau drumul la vale si pentru ca franele acele erau uzate sa ma opresc in poarta casei. Sa urc pe bicicleta din nou si din nou si sa ignor acele opturi formate pe roata din fata. Imi doresc sa merg pe furis si sa sar din nou gardul in gradina vecinului ca sa culeg macris si sa manc. Imi lipsesc acele jocuri la poarta cu vecini si acele aiureli care le faceam cu ei.

      Imi aduc aminte de toata copilaria mea si acum am acele zile nostalgice in care duc dorul de aceea inocenta. Iubirea, prietenia si joaca neconditionata. Nu existau momente in care sa faci ceva penrtu un prieten si el sa astepte ceva in schimb. Ca sa nu imi mai amintesc cand fugeam la "Magazin" si cumparam de toate iar nota de plata ramanea sa fie platita de bunicul sau bunica. Ce sa mai zic de momentele acelea in care saream gardul la vecini ca sa luam morcovi.
Imi este dor de copilarie. Imi este dor de aceea nepasare si nestiinta. Fara griji, fara frica, fara stres si panica. Ne trezeam pentru a fugi din nou prin gradina si adormeam asteptand ziua de maine.

      Am crescut, am ajuns adulti si ne-am molipsit de toata stricaciunea lumii. Am adoptat stres-ul si frica. Ne-am imprietenit cu iubirea conditionata si sentimentele false care asteapta mereu o dovada. Vecini nostri sunt acum doar niste oameni reci, care bat din cand in cand in perete.. ca si semn ca facem prea mult zgomot. Si avem totusi momente cand parintii nostrii ne amintesc de copilaria noastra, radem si le zicem "lasa-ma mama, m-am maturizat". Au trecut ani si parca am pierdut omenirea care era in noi. Am devenit masini de facut bani, roboti reci intr-o rutina programata dupa un algoritm stresant si fara viata.
     Astazi imi vreau copilaria inapoi, imi vreau iubirea neconditionata si inocenta. Imi doresc vecini caldurosi cu care sa razi la poarta casei. Vreau din nou sa traiesc.